Istoria castelului

În 1628, după moartea lui András Geréb, care nu a lăsat niciun moștenitor, moșiile au revenit tezaurului, fiind apoi donate de prințul Gabriel Bethlen lui Moise Székely cel Tânăr, judecător regal al Scaunului Odorhei și logodnicei sale, Judit Lónai.

În 1635, Gheorghe Rákóczi I a oferit întregul castel din Fiatfalva, împreună cu proprietățile asociate lui Matthias Huszár de Brenhida, paharnicului său, judecătorul principal al Scaunului Mureș. Castelul se afla în posesia lui Moise Székely, dar din cauza infidelității acestuia a revenit în stăpânirea prințului. Matthias Huszár a decedat în 1652, iar dintre cele două fiice ale sale, Borbála Huszár sau Görgyné Torma, după primul ei soț, a moștenit castelul din Fiatfalva. Borbála Huszár și cel de-al doilea soț al ei, János Nemes de Hídvég, s-au căsătorit în februarie 1676 în castelul din Fiatfalva.

În primăvara anului 1718, când József Dienes Hermányi a vizitat Filiaș, a găsit castelul într-o stare foarte degradată. De asemenea, menționează lucrările de restaurare recent finalizate, după cum o dovedește inscripția cu numele lui Domokos Nemes pe arcul de stuc al capelei din curtea castelului, care este încă vizibilă (ND 1714).

Despre familia lui Domokos Nemes nu avem nicio informație. Castelul a fost moștenit de Klára Nemes, a patra fiică a fratelui său, Mátyás Nemes, respectiv cumpărat de la rudele Torma. După moartea lui Klára Nemes în 1800, întreaga sa avere a revenit fiicei sale unice, Julianna Bethlen, Farkasné Wesselényi. În 1804 Julianna a murit, iar ulterior cele trei fiice ale ei și al doilea ei soț, Antal Haller, au deschis un proces pentru moștenire. În urma împărțirii moștenirii, moșia din Filiaș a revenit soției lui István Mikó, Orsolya Wesselényi.

Fiica lui István Mikó și a lui Orsolya Wesselényi, Róza Mikó s-a căsătorit cu Miklós Mikó, dintr-o altă ramură a familiei Mikó. Clădirea și-a obținut forma actuală în jurul anului 1817, când Miklós Mikó a reconstruit-o în stil baroc. În 1855 castelul a fost vândut antreprenorului minier Antal Zakariás. După două sute douăzeci de ani, castelul a ajuns pentru prima dată în mâini străine, când acesta era în proprietatea celei de-a noua generații a familiei, dar nu mai era locuit.

După moartea lui Antal Zakariás, János Ugron de Ábránfalva, judecătorul regal al Scaunului Odorhei și baroneasa Ágnes Györffy de Lozsád au cumpărat castelul în 1866 pentru 40 000 de forinți. În urma decesului lui János Ugron în 1882, proprietatea a fost moștenită de fiul său, Zoltán Ugron de Ábránfalva, care a devenit membru al Adunării Naționale în 1892. Aflăm mai multe despre viața proprietarilor conacului și a fermei din reviste: despre ferma, care consta din 20 de iepe și 45 de mânji, și despre distileria, al cărei proprietar majoritar era Zoltán Ugron. În 1896, “Székely Nemzet” raportează despre nunta lui Zoltán Ugron și a lui Margit Nagy, care a avut loc la casa lui Árpád Mikó, probabil din cauza renovărilor care se desfășurau la castelul din Filiaș. Starea economiei este, de asemenea, lăudată, deoarece József Fodor, grădinarul castelului din Filiaș, câștigă o medalie de aur pentru legumele cultivate în Filiaș.

Zoltán Ugron a decedat în 1928, iar urmașii săi au continuat ferma-model; cei cinci copii ai săi: Anna, János, István, Mária și Pál au fost educați la renumite academii agricole din Ungaria.

În 1949 clădirea a fost naționalizată, iar birourile gospodăriei agricole de stat funcționau în castel.

Fapt interesant: Castelul Ugron păstrează încă zidurile principale ale clădirii descrise în Conscriptio Possessionariae Fiatfalvaensis 1805. Explorând sălile sale, numeroase detalii și caracteristici arhitecturale ale vechiului castel pot fi încă descoperite, așa cum sunt descrise în Conscriptio Possessionariae Fiatfalvaensis 1805, ceea ce dovedește că reconstrucția din 1817 nu a modificat complet castelul original.

Clădirea castelului a fost folosită de gospodăria agricolă locală în perioada comunistă, iar apoi a rămas nelocuită începând din 1990. Cu toate că a fost afectată în timpul folosirii de către gospodăria agricolă, cele mai semnificative deteriorări au avut loc după schimbarea regimului, în timp ce litigiile erau în desfășurare între statul român și proprietarii originali în legătură cu restituirea. Proprietarii inițiali care au recuperat dreptul de proprietate asupra castelului, nu aveau mijloacele financiare pentru a opri deteriorarea și decăderea, așa că în 2005 au decis să încerce să îl vândă în cadrul familiei. Éva Ugron, o descendentă a familiei Ugron, care locuiește la Budapesta, a aflat despre soarta castelului la acea vreme. Ulterior, ea și soțul ei, Miklós Maróty, au decis să achiziționeze și să salveze castelul. Cu finanțarea lor, deteriorarea ulterioară a castelului a fost oprită în 2010, prin renovarea întregii structuri de acoperiș și înlocuirea acoperișului, iar apoi au fost necesare surse externe suplimentare pentru dezvoltările ulterioare necesare pentru utilizare.

2019-ben a kastély tulajdonosai elhatározták, hogy felújítják és új funkciókkal látják el a tulajdonukban lévő Fiatfalvi Ugron kastélyt, amely eddigi állapotában nem volt látogatható és semmilyen turisztikai funkció ellátására nem volt alkalmas. A projekt kereteiben újra közművesítették és méltó módon felújították a kastélyépületet, amely szálláshelyként és rendezvényközpontként üzemel. A 3 évig tartó felújítás során kiemelten figyeltek az igényes modern elvárásoknak megfelelő tervezésre és kivitelezésre. A korabeli elemeket igyekeztek különböző építészeti megoldásokkal szabadon hagyni, megmutatni a látogatóknak, amellyel izgalmas enteriőr született. Teljesen megújultak a báltermek, saját fürdőszobás szállodai szobák kerültek kialakításra. Nagy hozzáadott értéke a keresztboltozatos történelmi pince és a restaurált saját kápolna.

Ca rezultat al reconstrucției care a avut loc între 2021 și 2024, castelul, grădina renascentistă și parcul englezesc, așa cum sunt văzute în prezent, au devenit accesibile publicului larg.

Referință: Sándor-Zsigmond Ibolya: Castelul din Filiaș și modul de viață al locuitorilor săi pe baza unei conscripții din 1805, Acta Siculica 2009; 605-622;